Alfred Adler – Alte forme de expresie ale caracterului (I)

Alfred Adler (1870-1937)

Voioșia. Am și subliniat faptul că este ușor de măsurat sentimentul de comuniune al omului după cât de dispus se dovedește acesta de a-și ajuta semenii, de a-i încuraja, de a le face bucurii. Această aptuitudine de a aduce bucurie face ca toți cei care o posedă să fie întâmpinați cu mai mare interes, fie și datorită înfățișării lor exterioare. Ni-i apropiem cu ușurință și pe o bază pur intuitivă îi socotim a fi mult mai simpatici decât ceilalți. Cu totul instinctiv simțim că trăsăturile lor sunt definitorii pentru sentimentul de comuniune socială. Suntoameni de o seninătate imperturbabilă care, dacă au cumva vreun necaz, nu și-l varsă pe ceilalți, în relațiile cu aceștia iradiind seninătate, înfrumusețând viața și făcând-o vrednică de trăit. Pe omul bun îl recunoaștem nu numai după actele sale, după felul în care ne abordează, cum ne vorbește, după înțelegerea pe care o are față de interesele noastre, ci după întreaga sa ființă, după fizionomia și gesticulația sa, după felul în care râde.

Profundul psiholog Dostoievski spune că pe un om îl vom putea cunoaște și înțelege mult mai bine după felul în care râde, decât după îndelungatele cercetări psihologice. Căci râsul are atât nuanțe de amabilitate, cât și subînțelesuri dușmănoase, agresive, ca de exemplu în cazul bucuriei răutăcioase în fața necazului altora.

Există chiar oameni care în general nu sunt în stare să râdă și care sunt atât de departe de legătura mai strânsă de la om la om, încât le lipsește aproape cu desăvârșire înclinația de a face bucurii altora și de a determina o stare de spirit senină. Ca să nu mai vorbim de cei care, destui la număr, ne obligă să-i considerăm nu numai incapabili de a produce bucurie, dar care, dimpotrivă, în orice situație în care intervin, înclină să otrăvească viața celorlalți, procedând în așa fel de parcă ar vrea să stingă orice lumină. Acești oameni fie că nu pot să râdă, fie că nu pot râde decât forțat, ceea ce atestă doar o aparentă bucurie de a trăi. Acum ne este limpede de ce fața unui om poate trezi simpatie: aceasta se întâmplă atunci când omul este capabil să lase impresia unui aducător de bucurie. În felul acesta se risipește ceața care înconjura sentimentul de simpatie și antipatie, dându-ne posibilitatea unei întreruperi exacte.

La antipodul acestui tip se situează acei oameni pe care i-am putea numi tulburători de seninătate, cei care sunt înclinați mereu să prezinte lumea ca pe o „Vale a plângerii” și care incită la durere. Cutezanța lor merge atât de departe încât, când facem bine cunoștință cu ea, rămânem stupefiați. Să vedem mai întâi cu ce fel de personaje avem de-a face. Există oameni vădit înclinați să parcurgă viața ca și cum ar duce pe umeri o enormă povară. Orice dificultate cât de mică ei o exagerează, viitorul îl privesc dintr-o perspectivă sumbră și cu orice prilej de bucurie lasă să răsune strigătul lor de Casandră. Sunt eminamente pesimiști, pentru ei înșiși, ca și pentru toată lumea, se indispun dacă pe undeva prin jurul lor se manifestă bucurie și în orice relație umană încearcă să introducă părți întunecate. Nu numai cu vorba, ci și prin acțiunile și provocările lor ei tulbură viața senină și exuberanța semenilor.

Alfred Adler, Cunoașterea omului, Editura IRI, București, pp. 240-241.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s